Am spus că într-o zi voi pune pe hârtie toată povestea. Cu toate detaliile murdare și șifonate.
2024, toamna. Ultimul an de facultate
5 proiecte de semestru, în decembrie îmi expira autozitația Nivel 3 și trebuia să merg la Bacău să dau examen. În noiembrie, excursie la Roma, pentru ziua de naștere a soacrei mele. Nu voiam să merg, eram obosită, Roma e aglomerată, copiii nu aveau nici ei chef. Nu puteam refuza. Am mers. În prima noapte, fetița a făcut febră 40: „mama, sunt amețită și mi-e rău!” Locuiam 3 familii într-un apartament mare, dar murdar și cu paturi incomode, de cazarmă. Fusese ieftin, și oricum nu aveam în plan să stăm prea mult ”acasă”. În apartamentul ăla gol și rece am stat cu fetița bolnavă 3 nopți și 4 zile. Fără să dorm, fără să mă opresc din a mă consuma. Îi era tot mai rău, febra nu trecea, rămăsesem fără antitermice. Eram singure toată ziua, restul lumii la distracție, că de aia mersesem la Roma.
La finalul celei de-a 3-a zi, i-au apărut niște bubițe roșii pe burtă. Avea limbuța zmeurie și cu puncte albe. ”E clar, e scarlatină!”, mi-a scris prietena mea, medic pediatru. Scarlatină. Eram la 2000 de km de casă, singure, nu puteam lua antibiotic de nicăieri, nu știam cum va fi pe avion. Nu trebuie să stea în carantină? Să merg la spital? Ce fac? Dacă nu pornesc antibioticul la timp și face complicații? Steptococul beta-hemolitic are complicații la distanță, se poate lăsa cu sechele pe viață sau chiar cu moarte. De ce nu am luat antibiotic cu mine, aveam acasă! Mamă rea și iresponsabilă. Din cauza mea se chinuie copilul!
”Eu sunt de vină pentru tot răul care se întâmplă în jurul meu. ” Primul fake news al unei depresii care nu știam că deja își întinde ghearele peste sufletul meu.
Am ajuns acasă. După o săptămână, și băiețelul a făcut limba zmeurie și tempetatură. Toată familia antibiotic!
Am stat încă 2 săptămâni ca pe ace să nu facă complicații. A trecut. În fiecare seară, weekend, moment liber, scriam la nenorocitele de proiecte. Făceam planșe, desene 3D, calcule. Să le fac bine, să fiu perfectă, pentru că e păcat să renunț acum.
Lasă, că mă odihnesc de Crăciun!
În decembrie, muncă non-stop. Lasă, că vine Crăciunul, merg la mama la Vad și mă las răsfățată ca o fetiță mică.
Alegeri 2024
Sunt relaxată, merg să votez fără să mă consum prea tare. În ziua de după alegeri, văd știrea ”Călin Georgescu pe primul loc!”. Mă uit să văd cine e. Mă agit. Intru pe X, încep să discut, să dezbat. Vin conturile toxice, de ambele părți. Unele mă adulează, celelalte mă înjură. Intru în vârtej. Dopamină ieftină. Nu dorm două săptămâni. Familia se uită la mine ca la urs, că stau toată ziua pe telefon. Uneori râd, alteori mă ceartă sau mă ironizează. Sunt ca o drogată, nu mă pot desprinde. Nu dorm. Nu dorm. Nu mă pot detașa.
În final, se anulează alegerile. Mă simt ca o proastă care s-a consumat pentru nimic. Închid și dezactivez x, intru la detox. Îmi jur să nu mai intru niciodată în vârtejul ăsta. Mă țin de promisiune… până când e ales Trump și mă inundă iar X-ul cu știri și păreri. Nu mai comentez, dar mă consum interior de grijă, de stress, de viitor. False probleme, dacă le privesc cu ochii de acum. Atunci doar loveau într-un suflet deja fragmentat.
Crăciun 2024
Mâine mergem la Vad, uraaa, vine Crăciunul. Sună telefonul: ”Mami, copiii tăi au avut varicelă?” Da, au avut, de ce? ”Păi…cred că tata are zona zoster.”
A luat antiviral? Nu a luat, că nu luăm din astea….
M-am dus la farmacie, cumpărat antiviral, mers de urgență la Vad. În noapte de Crăciun, nu puteam dormi de grija lui. Am ieșit din cameră, l-am găsit pe scări, panicat: ”s-a extins foarte mult deodată!”
Hai la urgență la Brașov! Am fost, l-a văzut un medic de boli infecțioase, i-a spus să ia musai antiviral. Am plecat acasă, era mai liniștit. Eu… nu am mai putut să mă liniștesc. Dacă eram mai aproape, dacă aveam grijă, dacă aș fi întrebat mai devreme. Puteam să îl ajut.
Nu prea mănânc de Crăciun, am niște manifestări gastrice dubioase, probabil ceva criză de fiere, am mai avut. De la oboseală.
După o zi, am luat copiii și am plecat acasă. Lasă, facem vacanța împreună și ne relaxăm în familie.
Pe 31 decembrie, ieșim la dat artificii. Andrei se mișcă greu: „mă doare capul”. Ajungem acasă, avea febră mare. Au urmat 5 zile în care febra nu scădea, nu putea mânca, era palid și încercănat. Tușea. ”Dă-i antibiotic”, scria mama. ”E viral!” scria prietena mea, ”nu mă mai fute la cap, ai răbdare!” Mamă rea, dacă aveam grijă mai multă de el, nu se îmbolnăvea.
S-a terminat viroza, s-a terminat și vacanța. A început presesiunea. Facultate, proiecte. Apoi sesiunea. Aerodinamică, cel mai greu examen. Învățam toată ziua, apoi îmi citeam și mă înregistram, ca să ascult la plimbare și noaptea cursurile, să pot reține. 4 săptămâni de muncă non-stop. Nu e păcat să renunți acum, când mai e așa puțin! Ești șefă de promoție, oamenii au așteptări de la tine, nu-i dezamăgi!
Lasă, că mă odihnesc în vacanță!
Vacanța de iarnă, 2024
Vine ziua Anei, vrea temă escape room. Vreau să îi fac cea mai frumoasă zi de naștere, să țină minte magia când va fi mare. Și așa sunt absentă din viața lor din cauza facultății, măcar zilele de naștere să fie frumoase! Muncesc două săptămâni, îi fac escape room prin toată casa, e minunat. Nu pot dormi noaptea, ziua lucrez pentru firmă, sunt enorm de multe lucruri cu care am rămas în urmă pentru că am fost ocupată cu școala. Le fac pe toate, lasă, mă odihnesc după ziua Anei, va fi frumos!
Ziua Anei e într-adevăr frumoasă. Fetele sunt fericite. Eu râd cu ele, dar nu mă pot relaxa, simt tensiune și o iritație ciudată, permanentă.. O ignor. Uite ce fericită e fetița.
Semestrul 2 de facultate
Începe semestrul 2 de facultate, va avea doar 10 săptămâni. Hai că mai e puțin și scap! Poți, lady, poți, a rămas atât de puțin! În prima săptămână, copiii au vacanța de schi. Ce-ar fi să chiulesc de la școală și să merg cu ei la schi? Sigur s-ar bucura! Hai să organizez, merg desigur singură, că doar eu schiez, dar mă descurc, sunt mari, cu unul schiez și pe celălalt îl las la instructor, apoi schimb. Hai că va fi fain, schiul e așa fain! Și îmi va prinde și mie bine o pauză. Cea mai tare mamă, le face pe toate singură, uite ce mamă bună sunt pentru copiii mei.
Vacanța e pentru toată lumea, deci toată lumea și mama ei sunt pe pârtie. Aglomerat, mulți cretini kamikaze, un tip intră în mine, altul se suie pe Andrei. Simt o tensiune tot timpul, dar am grija lor. Tot timpul sunt pe drum: când unul e la schi cu instructorul, merg cu celălalt la masă, apoi schimb. Pe pârtii sunt mereu atentă să nu ne lovească cineva. Îmi bate inima. E o tensiune permanentă în corp. Mă trezesc dimineața, să fim la 10 cel târziu pe pârtie. Mă ocup de echipamente, mă cațăr să iau și să pun schiurile în Thule, sunt cam mică, alunec, mai cad. Mă descurc. Hai că nu e greu, de fapt e chiar frumos!
În ultima zi de schi, trecem pe lângă un accident nasol. Doi puști se loviseră cu viteză mare, unul a ieșit de pe drum secundar și cel de sus, de pe abrupt, l-a luat din plin. E salvamontul cu targa, băiatul și-a pierdut cunoștința. Trec cu Ana pe lângă ei, Ana se sperie, cere să coborâm. Mergem la ciocolată caldă. Nu mai vrea să schieze. Nici eu. Înțeleg brusc câte se puteau întâmpla. Mi-am pus copiii în primejdie. Sunt o mamă rea și iresponsabilă.
Căderea
Ajung acasă de la schi. Sunt obosită rău, dar e mai mult. Simt o amorțeală mentală, nu mă pot concentra. Vreau câteva zile de pauză, măcar weekendul. Sună tata ”tati, printre picături, fă și x,y,z pentru firmă”. E duminică. Simt o iritare enormă că nu îmi lasă nici măcar duminica liberă. Ce e atât de urgent de nu pot avea și eu o zi liberă?
Mă scol, lucrez. Apoi mă pun în pat. Nu mai sunt în stare să mă scol. Nu îmi e foame deloc. Cred că fac iar o criză de fiere, mă cam doare burta.
Se face luni, marți. Nu mă pot scula din pat decât cu greu. În cap am o ceață permanentă și mi-e foarte foarte frică. Nu pot mânca nimic. Totul are textură și gust de nisip. Sun să îmi fac o programare la gastroenterologie, abia peste o săptămână e liber. Sâmbătă, după o săptămână de durere surdă și lipsă de poftă de mâncare, soțul mă trimite la camera de gardă. Mă duc, singură. Diagnostic: colecistită, analizele de ficat sunt modificate. Antibiotic. Vin acasă, ușurată: am un diagnostic! Sunt reparabilă!
Trece o săptămână, simptomele nu se îmbunătățesc. Am anxietate enormă, nu pot dormi, ziua atacuri de panică. Tot nu pot mânca nimic. Singurele momente în care mă simt om sunt când stau la soare, în curte, cu ochii închiși, și când mă ține Ovidiu în brațe. Cerșesc îmbrățișări ca un junkie. E exasperat de mine, se ocupă singur de copii, e obosit și mă învinovățește. Acum mai sunt și bolnavă fără motiv. Hai, simte-te mai bine! Îl înțeleg, are dreptate. Sunt o povară. Lucrez la lucrarea de diplomă ca un drogat cu tunnel vision. Când scriu, parcă e mai bine, pentru că îmi iau lucruri de pe cap.
Nu pot intra online să scriu, totul e obositor. Cred că nu o mai duc mult, că am ceva boală incurabilă. Mi-e frică. Nu pot înghiți nimic, trăiesc din 10 biscuiți pe zi. Maxim. După o săptămână, panicată și cu dureri, mă întorc la camera de gardă. Suspectez ceva probleme cu pancreasul. Cancer. Analizele pot indica orice. Îmi fac ecografie și tomografie. Lucrurile arată ok, doar colul uterin pare cu probleme. Panică! Dacă am ceva probleme la col?
Părinții mei pleacă în vacanță. Insist să meargă. În aceeași săptămână, soțul meu pleacă în delegație. Rămân singură cu copiii. Sunt incapabilă să mă ocup de ei. Adorm seara la 9, nu mă pot trezi, tremur, transpir tare noaptea, fac febră, am crize de tuse. În final, îi las să stea acasă, să chiulească, unlimited screen time. Atât pot. Bad mom. Ai eșuat pe toate părțile.
Mama îmi scrie disperată din vacanță, simte că ceva nu e în regulă. Mă trimite la analize. Fac 30 (!) de analize diferite. Ies okay. Merg la medicul de familie. Diagnostic pneumonie. Dar am luat antibiotic acum o săptămână! Așa, și? Mai iei 10 zile.
Iau. Îmi termină stomacul. Încă nu pot mânca nimic. Au trecut 2 săptămâni.
Merg la facultate la laboratoare mai întâi, apoi deloc. Profesorii mă văd și înțeleg că e ceva foarte greșit. Mă lasă în pace. Am fost studenta lor preferată, mă înțeleg. La care nu înțeleg, merg. Nu sunt în stare să conduc, ideea să fiu la volan mă panichează. Merg cu taxiul exclusiv.
Adorm uneori la 7 seara și sunt leșinată până dimineața. Alteori nu dorm deloc. Mă trezesc țipând. Cred că voi muri.
După 4 săptămâni, mama sugerează să vină prietena ei să îmi pună niște perfuzii. Mă agăț de ele ca de mântuire. Da! Vreau perfuzii, am slăbit 5kg, nu pot mânca, vreau să intre ceva nutrienți în mine, oricum! Vine, le pune, fac tensiune mare de la săruri.
Nici asta nu iese. În zilele următoare, îmi pune doar un pic de ser fiziologic cu vitamine. Bune și alea.
Între timp, stau online și citesc despre boli. Încă nu înțeleg ce am, dar încep să suspectez că e burnout. Am nevoie de terapie, de ajutor! De oameni care să înțeleagă!
În jurul meu, lumea e obosită și exasperată de mine. Sunt o povară, sunt o povară, sunt o povară. Mama e disperată. Îi simt îngrijorarea și simulez că sunt bine. Nu îmi merge. Vine, mă ține în brațe, începe să plângă. Sunt o povară.
Îmi fac cont pe Betterhelp. 70 EUR/ săptămână, o ședință de terapie și una de grup. Terapeuta e Wendy, o englezoaică mai în vârstă. Mă ascultă și zice ”ești ok, e doar situațional, trebuie să dormi și să faci sport.” Mai utile sunt ședințele de grup cu Nicola. La prima ședință, vorbesc și mă bușește plânsul: ”I feel numb, I am stuck and can’t go on!” Ceilalți participanți îmi spun că sunt normală, că și ei au trecut prin asta. Burnout is a bitch.
Măcar am un diagnostic. Burnout sună nobil, de la prea multă muncă, e un diagnostic de lume, cu care te poți afișa.
Vine Paștele, trebuie să mergem la Călărași. Simt că nu pot. O rog pe soacra mea să vină aici. Vine, dar nu înțelege. I se pare că sunt răsfățată. O cred. Când vine, tocmai murise de cancer prietena ei cea mai bună. E cu sufletul praf. De obicei, o încurajez să se descarce la mine, ca să îl protejez pe fiul ei. Acum nu sunt în stare să ascult durerea ei. Sunt inutilă. Dacă nici măcar nu pot fi prezentă și să ajut, utilitatea mea pentru lumea asta e zero.
E luna mai. Urmează ziua mea. Ce vrei să faci de ziua ta? Nimic. Vreau să îmi facă cineva un tort, să suflu în el și apoi să mă uit în gol.
Am obosit să scriu. Continui mâine.