A fost odată o fetiță căreia îi plăceau poveștile. Îi plăcea să le asculte, să le citească, dar mai ales să le țeasă ea.
Era mult timp singură și ca să spargă cumva singurătatea, își colora mintea cu povești în care ea era eroina.
Dar singurele povești pe care fetița le știa, aveau eroine cuminți, blânde, bune, harnice și smerite, care nu ridicau vocea, nu cereau nimic, și totuși, la finalul poveștii, erau negreșit salvate. Le vedea Făt Frumos, lupta pentru ele și le salva de mama vitregă sau de zmeu.
Pentru că toate fetele din povești erau orfane, și fetița a creat, în capul ei, povești în care era o biată fată fără părinți: Cenușăreasă, Fata moșului cea cuminte, mezina din Sarea în bucate, Găinăreasa sau Albă ca Zăpada. Nu era greu, pentru că așa cum am povestit, fetița era mult timp singură.
În poveștile ei era cald, iar finalul era fericit: fata cea cuminte era salvată și îsi primea răsplata bine meritată: era admirată, ajungea prințesă sau regină, locul care i se cuvenea de drept și pe care nu l-ar fi cerut niciodată. Cumințenia era răsplătită și cineva o vedea și îi celebra sufletul cel bun.
Pentru că era atât de cald în povestea ei, fetița a început să meargă din ce în ce mai mult acolo. Și s-ar întâmplat ceva foarte bizar: cu cât mergea mai des și stătea mai mult în poveștile ei, cu atât devenea mai transparentă în lumea noastră, a oamenilor. Mai întâi, i-a dispărut o mână, apoi picioarele, corpul, iar în final rămăsese doar un cap care se plimba stingher printre oameni: capul în care își crea povestea.
Când le-a cerut oamenilor să o privească, a întâlnit doar o privire rece, care parcă se uita prin ea. Și a înțeles că pentru oamenii din jur, ea era doar corpul ei. Pentru că sufletul fusese ascuns atât de mult în poveștile cu Cenușărese, încât dispăruse primul. Iar atunci când și corpul a dispărut în poveste, nimeni nu o mai privea nicicum.
Ca să fie din nou vizibilă, fetița a început să scrie poveștile din capul ei pe internet. Și cum era pricepută tare la scris povești, oamenii au început din nou să o vadă. În scris, în bucata ei de lume, putea străluci. Dar oamenii nu o vedeau pe ea, ci vedeau, din nou, doar povestea creată.
Iar în lumea noastră, a oamenilor, era tot invizibilă, tot singură și tot fugea în povestea din capul ei. Zeci de ani mai târziu, când fetița avea și ea, la rândul ei, o fetiță, încă mai aștepta să o vadă cineva și să o salveze.
Dar ca să fii văzut, să fii real în viața noastră, a oamenilor, trebuie să ceri spațiu, să stai drept și să strigi ”ASTA SUNT”. Nu te salvează nimeni. Nu te vede nimeni dacă tu singur te faci invizibil.
Așa că fetița a scris:
Am nevoie să fiu văzută. Să fiu apreciată și celebrată pentru ceea ce sunt și nu pentru ceea ce fac pentru cei din jur.
Vreau iubire necondiționată.
Îmi doresc să fiu privită cu curiozitate sinceră și îmi doresc ca oamenii să își dorească să știe ce e în sufletul meu.
Vreau să nu mă simt vinovată că cer spațiu, atenție și iubire.
Vreau să nu mă mai simt ca o flacără care arde și se mistuiește ca să le țină cald celor din jur.
Vreau să fac lucruri pentru mine, pentru că așa simt că e bine, și nu pentru că așa cred că e bine.
Am nevoie să îmi ascult sufletul și să acționez așa cum îmi spune…dar nu știu cum.
Am nevoie să pun pe MUTE vocea din capul meu care mă îndeamnă să fiu perfectă, pentru că doar așa mă va vedea cineva.